Asociatia 21 Decembrie 1989 Bucuresti si Teodor Maries si Marin Stoica vs. Romania, cauzele 45886/07 si 32431/08
CEDO a comunicat Guvernului Roman dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1991 in februarie 2009.
Asa cum va reiesi din material, situatia de fapt a fost stabilita de Curte pe baza informatiilor furnizate de reclamanti, avand in vedere in special o serie de acte din dreptul intern: decizii luate in cursul urmaririi penale (in special o decizie din 16 septembrie 1998) sau rechizitorii (in special cel din 18 mai 2000). Practic, situatia stabilita de Curte rezulta din aceste acte interne. Este insa posibil ca aceasta situatie sa fie completata sau modificata in functie de informatiile furnizate de Guvern precum si de noile dezvoltari survenite in anchetele interne (pentru amanunte privind evolutia anchetelor, a se vedea site-ul asociatiei reclamante: http://www.asociatia21decembrie.ro/?cat=43)
De asemenea, subliniez faptul ca CEDO nu va putea judeca pe fond evenimentele respective, fie si numai pentru ca ele au avut loc inainte ca Romania sa devina parte la Conventie (iunie 1994); Curtea va cerceta numai in ce masura ancheta desfasurata de autoritati cu privire la tulburarile din 13 – 15 iunie a fost una prompta si efectiva.In cele ce urmeaza voi rezuma – traducand in cea mai mare masura – situatia de fapt stabilita de Curte la acest moment preliminar judecarii cauzei. Dat fiind faptul ca materialul in intregime este destul de mare, il voi prezenta in doua parti distincte: in prima, cea de fata, voi reda circumstantele generale ale evenimentelor, urmand ca in partea a II a sa tratez circumstantele specifice fiecarui reclamant si actele de procedura efectuate de autoritati si mentionate de Curte. Aceasta prima parte reprezinta o traducere fidela a sectiunii similare din comunicarea Curtii, de unde si ghilimelele de la inceput si de la sfarsit.
„1. Geneza cauzei
a) Circumstantele de fapt ce au condus la incidentele violente din perioada 13-15 iunie 1990
Conform unei decizii din 16 septembrie 1998 din dosarul 160/P/1997 al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, faptele „notorii” au fost urmatoarele: Piata Universitatii din Bucuresti era un loc simbolic pentru lupta contra regimului comunist, din pricina numarului mare de morti si de raniti ca urmare a represiunii armate incepute in 21 decembrie 1989. Ca urmare a acestui fapt, in primele luni ale anului 1990, mai multe asociatii civice isi mobilizasera membrii sa se adune pentru a protesta contra „persoanelor si mentalitatilor percepute ca apropiate comunismului”.
Pe 18 martie 1990 a fost publicat in Monitorul Oficial decretul lege nr. 92 din 14 martie 1990, noua lege electorala. (…) Ca urmare a decretului lege, a fost lansata o campanie electorala pentru alegerea Presedintelui Republicii si a Parlamentului.
In acest context, conform deciziei precitate (n.n. – a Parchetului din 16 septembrie 1998), pe 22 aprilie 1990 incepusera „manifestatii maraton” in Piata Universitatii care durasera 52 de zile. Aceste manifestatii avusesera loc la initiativa Ligii Studentilor si a altor asociatii civice. Ele nu fusesera autorizate in prealabil de autoritatile administrative. Manifestantii care, conform deciziei precitate, nu erau violenti, solicitau in principal sa fie excluse din viata politica personalitatile care isi exercitasera puterea in epoca regimului comunist. In plus, ei solicitau o televiziune independenta de putere.
Conform rechizitoriului din 18 mai 2000 al sectiei parchetelor militare de pe langa Curtea Suprema de Justitie, manifestantii din Piata Universitatii sustineau ca „revolutia din decembrie 1989 fusese furata de FSN”, solicitau sa se faca cunoscuti responsabilii represiunii armate din decembrie 1989 si reclamau demiterea conducatorilor aflati la putere. Sloganele cele mai scandate erau „16-22 cine-a tras in noi? si „Jos Iliescu si guvernul comunist”.
Asa cum precizeaza decizia din 16 septembrie 1998 pe 22 aprilie 1990, 14 manifestanti fusesera arestati de politie pe motivul ca manifestatia nu fusese autorizata. Conform aceleiasi decizii, persoanele arestate suferisera violente din partea politiei, care le „batuse”. Publicul reactionand prin adunarea unui numar mai mare de manifestanti in Piata Universitatii – aprox. 30 000 conform rechizitoriului din 18 mai 2000 – politia ii eliberase pe cei 14 manifestanti. In cursul perioadei urmatoare autoritatile nu mai recursesera la forta desi Primaria Bucuresti tot nu autorizase manifestatia.
Intre manifestanti si Guvernul provizoriu avusesera loc negocieri, dar acestea nu condusesera la niciun rezultat.
Conform rechizitoriului din 18 mai 2000, manifestantii solicitau demiterea ministrului de interne pe care il considerau raspunzator de represiunea anticomunista din decembrie 1989.
Pe 20 mai 1990 au avut loc alegerile prezidentiale si parlamentare.
Asa cum rezulta din decizia parchetului din 16 septembrie 1998, in seara de 11 iunie 1990, noul presedinte ales al Romaniei, Ion Iliescu, si primul minstru, Petre Roman, au convocat o sedinta de Guvern la care au participat ministrul de interne si adjunctul sau, ministrul apararii, directorul serviciului roman de informatii si primul vice-presedinte al partidului aflat la putere (Frontul Salvarii Nationale) si reprezentanti ai Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie.
Asa cum precizeaza decizia, „cu aceasta ocazie, s-a decis sa se ia masuri pentru a se degaja Piata Universitatii pentru 13 iunie 1990”. In plus, „se analizase posibilitatea sa fie asistate organele abilitate – politia si armata – de circa 5 000 de cetateni civili mobilizati”. Punerea in practica a acestei masuri a fost incredintata vice-presedintelui partidului aflat la putere. Doi membri ai comitetului director al partidului aflat la putere se opusesera, fara succes, la aceasta masura.
In aceeasi seara, Procuratura Generala difuzase la televiziunea publica un comunicat prin care solicita Guvernului sa ia masuri pentru a elibera Piata Universitatii in vederea asigurarii circulatiei masinilor.
In cursul unei sedinte ce avusese loc in aceeasi seara si la care participasera ministrul de interne, seful serviciilor de informatii si seful politiei, generalul D.C. prezentase planul de evacuare a pietei Universitatii de catre trupele de politie si jandarmi, cu colaborarea fortelor recrutate dintre civili. Conform acestui plan, actiunea trebuia „sa demareze pe 13 iunie la orele 4 dimineata prin izolarea perimetrului, arestarea manifestantilor si restabilirea ordinii publice.”
b) Derularea incidentelor violente din 13 iunie 1990
„Asa cum rezulta din decizia din 16 septembrie 1998, ulterior sedintei inaltilor responsabili ai executivului din 11 iunie 1990, adica in cursul noptii de 13 iunie 1990, in jurul orelor 4,30 – 5, fortele de politie si jandarmii au intervenit brutal in Piata. Conform rechizitoriului din 18 mai 2000, erau 1400 de politisti si jandarmi. Manifestantii arestati au fost condusi la sediul politiei municipale si „batuti atat la momentul in care fusesera arestati cat si dupa”. 262 de manifestanti fusesera astfel arestati, intre acestia numarandu-se studentii Institutului de Arhitectura care se gaseau in sediul facultatii, situata in Piata Universitatii. Se preciza in rechizitoriu ca acesti studenti nu participasera la manifestatii.
Operatiunea de politie provocase proteste puternice din partea unui numar mare de persoane care solicitau eliberarea manifestantilor arestati. Conform deciziei din 16 septembrie 1998, „sute de cetateni au iesit pe strazile Capitalei, in Piata Universitatii, in fata sediilor Ministerului de Interne, al Politiei Capitalei, si au inceput sa protesteze violent” contra fortelor de ordine, lansand proiectile si dand foc masinilor.
In jurul orelor 10, muncitori ai uzinelor IMGB din Bucuresti au intrat in numar mare in Piata Universitatii pentru a ajuta fortele de ordine „sa loveasca, sa imobilizeze si sa aresteze manifestantii”; „actele lor fusesera haotice si bruste, ei lovisera la intamplare, fara sa distinga dupa cum aveau de-a face cu manifestanti sau cu simpli trecatori”.
Conform deciziei din 16 septembrie 1998, nu era cunoscut modul in care acesti muncitori fusesera mobilizati. Conform rechizitoriului din 18 mai 2000, ei fusesera mobilizati de N.S.D., vice-presedintele partidului aflat la putere.
Grupuri de muncitori „neidentificati” care intrasera in sediul Universitatii Bucuresti si al Institutului de Arhitectura ii molestasera pe studenti si cauzasera prejudicii. Mai multi studenti fusesera arestati de muncitori si predati politiei pentru a fi incarcerati. In urma protestelor decanilor facultatilor, studentii fusesera eliberati.
In dupa-amiaza de 13 iunie 1990, manifestarile se intensificasera in apropiere de televiziune, Piata Universitatii, in jurul Ministerului de Interne si al sediilor Politiei Municipale, adica a locurilor in care manifestantii considerau ca se aflau cei 262 de manifestanti arestati.
In urma acestor incidente, Armata a intervenit si mai multe trupe ale Ministerului Apararii si 10 vehicule blindate au fost trimise in zonele sensibile.
Focuri de arma in directia manifestantilor provenind de la primul etaj al Ministerului de Interne cauzasera moartea a trei persoane. Aceste fapte au fost descrise mai in detaliu in rechizitoriul din 18 mai 2000, care il trimisese in judecata pe ministrul de interne din momentul respectiv, un alt general din armata si 3 ofiteri cu rang de colonel. Conform acestui rechizitoriu,victimele reveneau spre casa de la locurile lor de munca, nu erau inarmate si nu participasera anterior la „manifestatiile maraton” din Piata Universitatii; ele erau deci niste simpli spectatori ai evenimentelor in momentul in care fusesera ucise de gloante ce ricosasera in urma focurilor ordonate de cei 5 inalti responsabili din armata inculpati.
Asa cum rezulta din rechizitoriul din 27 iulie 2007, pe 13 iunie 1990 niciun militar nu suferise vreo violenta din partea manifestantilor. Conform aceluiasi rechizitoriu, 1466 de cartuse de munitie fusesera trase si un detasament de parasutisti fusese de asemenea implicat in operatiunile de represiune.
Fortele de ordine au provocat moartea prin impuscare a unei a patra persoane in zona magazinului Romarta Copiilor.
O a cincea victima decedase dupa ce fusese injunghiata in cartierul in care se afla sediul televiziunii. Cea de-a sasea victima decedase ca urmare a unui infarct in Piata Universitatii.
Fortele de ordine, ajutate de civili, au privat de libertate zeci de persoane, supunandu-le la violente si incarcerandu-le fara sa respecte nicio formalitate legala in sediile comisariatelor de politie, in cazarmele militare din Baneasa si Magurele. Aceste victime au fost batute, perchezitionate si li s-au confiscat bunurile pe care nu le-au mai putut recupera ulterior.
Ziua de 13 iunie 1990 se incheia intr-o situatie de tensiune.
c) Sosirea minerilor in Bucuresti
Conform deciziei parchetului din 16 septembrie 1998, martorul M.I., inginer, la momentul faptelor, sef de serviciu al Regionalei CFR Craiova , declarase ca, in seara zilei de 13 iunie 1990, directorul agentiei CFR Craiova ordonase suprimarea trenurilor regulate si punerea la dispozitia minerilor din Valea Jiului, in gara Petrosani, a 4 trenuri, adica 37 de vagoane. Cele patru trenuri urmau sa plece de la Petrosani la Bucuresti trecand prin Craiova.
Considerand ordinul abuziv, M.I. incercase sa impiedice transportul minerilor la Bucuresti, oprind alimentarea cu electricitate a liniei feroviare pe traseul indicat. Ca reactie la nesupunerea sa, directorul agentiei CFR Craiova dispusese inlocuirea sa si repunerea in functiune a traseului de cale ferata in jurul orelor 21. Ulterior, M.I. a fost concediat si cercetat de Parchet care pronuntase o solutie de NUP pe 22 august 1990.
Un al cincilea tren pornise spre Bucuresti plecand de la Motru.
Adunarea minerilor a fost organizata de sefi de sindicat. Acestia ii informasera pe mineri despre motivele deplasarii lor in Bucuresti, care erau acelea de a ajuta fortele de politie sa restabileasca ordinea in Piata Universitatii. In acest scop, minerii se inarmasera cu lanturi, topoare, bastoane si alte obiecte contondente.
Asa cum rezulta din decizia Parchetului din 16 septembrie 1998, presedintele Federatiei Sindicale a Minerilor, devenit primar in Lupeni in 1998, a fost audiat ca martor. El a declarat ca 5 trenuri transportandu-i pe mineri sosisera in gara din Bucuresti pe 14 iunie 1990 pe la ora 1 dimineata. Minerii fusesera primiti de adjunctul Ministrului Minelor si de un director general din acelasi Minister, devenit ambasador al Romaniei in Australia conform deciziei precitate. Cei doi inalti responsabili ai Guvernului ii condusesera pe mineri in Piata Universitatii. Pe acest traiect, mai multi „locuitori ai Bucurestiului” se infiltrasera in grupurile lor pentru „a-i conduce pe mineri la sediile partidelor politice de opozitie”.”
d) Derularea incidentelor violente din 14 iunie1990
In cursul diminetii de14 iunie 1990, grupuri de mineri au sosit mai intai in PiataVictoriei unde se gasea sediul Guvernului, apoi s-au dispersat in mai multe locuri din oras.
Asa cum rezulta din decizia precitata, C.N., fost ofiter al Securitatii si apoi al Serviciului de Informatii Roman, retras din serviciile secrete pe 2 mai 1990 si apoi angajat, ca inginer, la mina Aninoasa, ii insotise pe mineri la Bucuresti. C.N., audiat de parchet in calitate de martor, declarase ca, in dimineata de 14 ianuarie 1990, grupului de mineri pe care ii insotise i se alaturasera alte grupuri de mineri dirijate de seful de sindicat si seful Serviciului de Protectie si Paza. Conducatorii prezenti pusesera la punct un plan de organizare a minerilor.
Imediat dupa aceea, minerii repartizati in grupuri mari au fost condusi „de persoane neidentificate” la sediile partidelor de opozitie si a asociatiilor percepute ca ostile puterii. Conform deciziei din 16 septembrie 1998, aceasta deturnare de la scopul anuntat – acela de a restabili ordinea – era de natura sa aduca direct atingere institutiilor democratice.
Grupurile de mineri si celelalte persoane care le insoteau vandalizasera sediile PNTCD si PNL, sediul Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, al Asociatiei Romanilor Liberi, al Asociatiei 21 Decembrie, al Societatii Scriitorilor, al Intreprinderii Poligrafice „Ion Rodean”, al editurilor Orizonturi Contemporane si Europa si sediul Comisiei Nationale pentru Standarde, Metrologie si Calitate.
Conform deciziei din 16 septembrie 1998, nicio persoana prezenta la sediile partidelor politice si asociatiilor nu fusese scutita de mineri, fara sa fie totusi agresata si deposedata de bunuri. Un mare numar din aceste persoane au fost retinute si predate politiei care se gasea la fata locului „ca din intamplare”. Toate persoanele arestate au fost incarcerate fara respectarea prevederilor legale. Victimele au ramas private de libertate pentru multe zile.
Unele dintre aceste persoane au fost eliberate pe 19 si pe 20 iunie 1990.
Alte persoane retinute au fost plasate in detentie provizorie, printr-o decizie a procurorului, pentru ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice, infractiuni reprimate de articolul 321 Cod Penal si, uneori, pentru intrare neautorizata in sediile politiei, cu incalcarea articolului 2 al Decretului-lege 88/1990.
Alte grupuri de mineri s-au dus in Piata Universitatii.
Din momentul sosirii lor, una din primele actiuni a fost aceea de a intra prin efractie in sediul Universitatii si al Institutului de Arhitectura in care au distrus tot ce au gasit. Personalul si studentii intalniti au fost de asemenea molestati si au suferit „acte de violenta si umilire”. Minerii au retinut toate persoanele prezente in sediile respective si le-au predat politiei si jandarmilor. Persoanele retinute au fost conduse de fortele de ordine la sediile comisariatelor de politie sau la unitatile militare din Baneasa si Magurele, sau la sediul Guvernului. Minerii au perchezitionat corporal persoanele respective. Cu aceste ocazii au fost comise talharii, victimele arestate fiind astfel lipsite si de bunurile lor. Conform deciziei din 16 septembrie 1998, „in anumite cazuri, bunurile confiscate au fost restituite proprietarilor lor, fapt ce denota buna colaborare a minerilor cu politia”.
Minerii au patruns apoi pe strazile din jurul Pietei Universitatii. Toti manifestantii care nu fugisera inca au fost prinsi si batuti grav; a fost nevoie sa fie internati in spital pentru lungi perioade. Persoanele retinute de mineri au fost predate fortelor de ordine, care le-au incarcerat „fara sa respecte formalitatile legale si fara niciun discernamant.” Simplii trecatori in zona in care minerii preluasera controlul au suferit aceeasi soarta.
Conform deciziei din 16 septembrie 1998, „actiunile justitiare ale minerilor au luat sfarsit pe 15 iunie atunci cand presedintele Romaniei le-a multumit public pentru ceea ce realizasera in Capitala, permitandu-le sa se intoarca la locul lor de munca”.
e) Urmarea imediata a incidentelor violente din 13-15 iunie 1990
Asa cum rezulta din decizia precitata, 958 de mineri nu s-au reintors imediat, ci au ramas in Bucuresti pentru „a fi pregatiti sa intervina daca manifestatiile de protest se reluau”, mai ales din pricina faptului ca presedintele nou ales – Ion Iliescu – trebuia in scurt timp sa depuna juramantul. Aceasta „forta de soc” a fost plasata sub comanda lui I.C., lider sindical.
In cursul perioadei din 15-19 iunie, cei 958 de mineri au fost gazduiti in cazarmele militare din Bucuresti. Ei au fost hraniti si au primit uniforme militare.
Manifestatiile impotriva regimului presedintelui Ion Iliescu luand sfarsit si peste 1000 de manifestanti fiind arestati, nu mai fusese nevoie de o interventie a minerilor in zilele ce urmasera evenimentelor.
La plecarea din cazarmele militare, minerii au pastrat uniformele militare, „ducandu-le acasa ca amintire”.
Conform deciziei din 16 septembrie 1998, ancheta nu fusese in masura sa descopere cine daduse ordinul de a fi gazduiti si echipati minerii, ”dar o asemenea masura nu putea sa nu fi fost luata in alta parte decat la ministerul Apararii, cel putin.””
Dragos Bogdan
sursa: www.juridice.ro
Birou Avocatura - Avocat Moniana Iordachescu
